3 min O mamă împărtășește provocările și lecțiile învățate în procesul de impunere a limitelor pentru fiul ei de vârstă preșcolară. Ea a descoperit că metodele tradiționale de disciplinare nu funcționează întotdeauna și, astfel, a adoptat o abordare mai directă și preventivă, stabilind acțiuni concrete pe care să le întreprindă pentru a gestiona comportamentele nedorite ale copilului.
Provocarea
Copilului trebuie să i se impună limite. Asta am tot auzit, chiar și zis, înainte să am copii; în continuare cred că este o abordare corectă. Însă, de la zis la făcut e o cale lungă și plină de lacrimi.
Multe mame se plâng că atunci când atrag atenția copiilor, aceștia par să nu audă. Și la noi în familie se întâmplă același lucru. De multe ori, fiul nostru pare că nu aude, ne ignoră și continuă să facă cum crede el.
Primul instinct este să ridici vocea, să te impui, să facă cum zici tu. Dar acest lucru nu funcționează și, după o zi plină, tot ce îmi doresc este o seara liniștită.
Copiilor mici cel mai mult le place să se joace și să nu asculte de recomandările părinților. Un exemplu banal, dar foarte elocvent, ar fi că băiețelului meu îi place ca atunci când coborâm sau urcăm cu liftul să apese toate butoanele.
Captivă parcă într-un episod din desenul animat Dexter, în care pe repeat aud “What does this button do?”, îl imploram aproape de fiecare dată să nu mai facă asta… “Se strică liftul!”, “Deranjăm vecinii!”, “O luăm pe scări!”, “Ne ceartă domnul!”, “O să rămânem blocați!”.
Nu funcționa nimic. Urma o fugăreală într-un metru pătrat, mustrarea și supărarea pentru că mami nu înțelege că butoanele sunt viața lui.
Desigur că acesta este doar un exemplu, mă confruntam cu încăpățânarea lui în mai multe aspecte. Trebuia o schimbare de abordare.
Soluția
Mi-am dat seama că limitele nu se impun urlând și smulgându-mi părul din cap de neputință, deși de multe ori parcă aș fi vrut să fac și asta. Pentru familia noastră, limitele nu sunt despre ceva ce face sau va face copilul, ci despre ceva ce vom face noi adulții.
Deci, pentru noi, funcționează o limitare în care eu îi zic ce urmează să fac, lucru care impune ca el să nu facă pur și simplu nimic.
Sunt foarte mândră de rezoluția aceasta și, revenind la obsesia cu butoanele liftului, discursul sună cam așa: “Când ajungem la lift, să știi că mă voi așeza în fața lui până se deschid ușile ca să nu apeși iar toate butoanele”.
Cum arată lucrurile acum
Am început efectiv să setez limite fizice și acțiuni concrete pentru că doar așa a funcționat. Alte exemple: “Dacă îți este greu să oprești televizorul, voi lua eu telecomanda pentru că ai petrecut destul timp în fața ecranului”, “Pentru că te joci cu mâncarea și o împrăștii peste tot, presupun că te-ai săturat și voi strânge masa”.
Copilul meu are nevoie de structură și coordonare, e clar că nu au fost incluse în kitul original, iar impunerea limitelor pentru mine înseamnă ce fac eu în consecință sau pentru prevenție.
Acest articol a fost scris de un părinte Novakid. Dacă și tu ai o întâmplare de povestit, te rugăm să ne lași un mesaj completând formularul de aici: https://www.novakid.ro/blog/parent-form/
